Cândva visam (şi eu) să scriu o carte, un roman, despre istoria generaţiei mele. Credeam că există o generaţie, că am înţeles-o şi o reprezint suficient încât să o exprim. Generaţia tinerilor care, în 1990, încă înainte de Belovejskaia Puşcia, au ieşit în România la studii. Am obţinut paşaport de străinătate înainte de a obţine buletin (un paşaport intern în URSS), mai târziu – buletin de identitate. Dar, probabil, cel mai mult ne-a unit anul 1995, când cu zecile de mii am ieşit în PMAN împotriva guvernului. Probabil aşa se simt acum tinerii de o anumită vârstă, împinşi pe la spate de unii care au văzut în 7 aprilie o manifestare spontană a unei societăţi, a unei generaţii.
Între timp, îmi dau seama că nu există o generaţie 90, cum nu a existat nici una 95 etc.. ci poate una a tinerilor născuţi într-o ţară mare (şi, probabil că, de ce nu, totuşi, măreaţă în multe sensuri) şi pierduţi undeva pe drum spre satul global... mulţi au scris, unii chiar au continuă să publice şi azi aici şi acolo... dacă se poate scrie despre ei, sau noi, ceva, atunci nu eu o voi face.