cu stefan cel mare in antalya

doua autobuze stateau la iesirea pe pista de decolare, gata sa-si duca pasagerii fiecare spre avionul lui. moscova si antalya. era 6 si 40 si soarele abia rasarit inca nu frigea, ba chiar a si burezat usor. avionul spre bucuresti tocmai s-a dus, purtandu-si marfa cu dorință, iar fețele care zbuau la moscova priveau cu ingrijorare pe geamurile autobuzului MAN aeroportuar. nici al nostru nu era in camasi de bahamas, dar fețele erau oarecum mai descretite. un singur cunoscut in aeroport. un bancher care tocmai a zburat la bucuresti sa capete bani de la "mama". la bar, in sala de plecari, un kgb-ist cu mutra de iașa gumenita, turna wisky cu maina tremuranda. spre deosebire de romanele lui murakami cu oile fantastice, avioanele moldovenesti au nume. iar cineva acolo sus, la air Moldova sau la ASAC, care distribuie avioanele pe rute, are umor... avionul, un embraer 190, proaspat cumparat, purta mandru pe bord, langa cabina pilotilor, numele de stefan cel mare. insa, ca si rutierele din c-hau si airbusul mai vechi al companiei aeriene de stat, a fost reutilat, scaunele au fost apropiate cu cel putin 10 cm, cu gandul, evident, la altceva decat comfortul pasagerilor...
dimineata devreme, cand plaja mediteranei e aproape pustie. cu anii, m-am obisnuit sa ma scol devreme, iar acum, in loc sa recuperez ultimele nopti nedormite, m-am sculat si profit de soarele bland de la rasarit. la 7.30 nisipul e abia caldut, iar soarele nu-ti scoate sapte sudori pe ora... in jur, doar cativa oameni, majoritatea mai in varsta decat mine. in general, hotelul este unul intre trei varste: cei din jur, daca nu-s copii sau batrani, atunci sunt parinti trecuti de prima tinerete. nu vezi nici faimoasele burti slave la barbati, burtile care populeaza plajele de la zatoka sau din krimeia, dar nici suple nu le poti numi. de fapt si turcii au o vorba, casa fara balcon e ca barbatul fara burta... femeile sunt bine facute, implinite, cu carnea tare, dar cam multa... probabil ca varsta medie este 20-25 de ani, daca tii cont de copiii si batranii din zona... apropos de copii. acestia nu mai construiesc castele din nisip. si nu pentru ca ar fi secat imaginatia lumii, pur si simplu plajele sunt altele, iar pietrisul nu se scurge printre degete, asa ca visurile si nisipul lutos din zatoca.

memorie si imaginatie

Nu mi-am sarutat sotia deja de ani de zile. asa si traim, fiecare cu serviciul, gandurile si preocuparile lui. si cu rudele sale, evident. un fel de joc permanent de-a trasul franghiei - castiga capatul care are sau mai multi oameni sau e mai plini de draci.
din cand in cand, ne satisfacem fiziologic, fara mare tragere de inima. ca prostituatele, asa cum le stim din filme - fara saruturi... si parca ai vrea sa renunti la o astfel de viata, de mai multe ori chiar am pus lucrurile la punct, insa se pare ca nu definitiv, iar pe de alta parte, ti-e frica de necunoscut, de rupturi categorice... ,de fapt, e frica de a-ti lua viata in maini si de responsabilitate in fata propriei persoane. pana aici totul e foarte comod - vinovatul e celalat, insa odata cu acest pas, cine il face iimisi asuma viitorul. si mai ales trecutul. altfel, continui sa traiesti intre memorie si imaginatie. pendulezi intre acestea doua, intr-un ciudat amalgam de realitate si vis si tot alungi idea ca esti un ratat. cand am citit Buldozerul la cenaclul din Cluj, ma temeam ca vorbesc prostii: ca nici valoare literara din punct de vedere tehnic nu e, dar mai ales ca emotionala nu e de ajuns... poezia s-a pierdut intre timp, odata cu altele care nu au fost publicate, atunci cand am renuntat sa mai scriu. convalescenta a fost frumoasa, scriam poezii in vis, eram fascinat de visurile mele, dar m-am impus sa nu notez nimic...memoria cu memoria, visurile - cu visurile, ca si mortii cu viii, e bine sa le tii separat..cand au inceput sa mi se publice textele m-am speriat, ce va fi daca am ratat? daca sunt proaste? mai bine nu scriu... si problema aici e anume masura, daca masori din perspectiva memoriei sau a imaginatiei...acum imi amintesc cateodata despre corpul unei femei, pe care o cuprinzi in intunreric, pe o banca in parcul din Slanic sau intr-un pat de camin...fiorul alteritatii... cu timpul insa, pe masura ce ma cautam pe mine in ele, am pierdut acel fior, dar nu prea sunt sigur ca m-am gasit pe mine, intre timp.. si daca as fi fost afectat de situatie candva, cu trecerea anilor, rateurile incepi sa le gandesti ca istorie...

el avea barba neagra si parul lung, pieptanat peste cap, care inca mai reusea sa camufleze chelia avansata. avea un fel de amabilitate ciudata, timida si coplesitoare, in spatele careia se ascundeau cu siguranta cel putin angoasele. iti povestea multe lucruri, cateodata enervant de multe, despre vreun film, o carte citita sau despre un politician. stia lucruri multe si-si facea meseria de a se documenta ca un gospodar. dar, in spatele povestilor sale, ca nu erau niste rationamente, pe acestea te lasa sa le faci tu, rolul sau este de a seduce, in spatele povestilor sale, deci, se simtea un hau. ca o noapte de vara fara luna, intr-un sat, unde doar cainii se aud latrand in departare. ca o noape imensa, din care lanterna slaba descopera doar obiecte mici, despre care nu crezi ca ar trebui sa existe aici, iar in locul lor - doar un vid dens, daca mi se permite sa spun asa.

orasul revelatiei

am tot auzit expresia drumuri ca dupa bombardament. acum m-am convins in propria experienta ce inseamna aceasta. ploaia a spalat gropi noi si adanci in drumul si asa prost din oraselul prafuit pe care-l vizitam din cand in cand, atunci cand chiar nu puteam evita sa-mi vad rudele din partea sotiei. un targ din apropierea granitei cu ucraina, cu o piata plina de tigani, vamesi pe strazi si multe femei la volanul unor masini scumpe sau de transport. un orasel in care praful scartie in butoanele telefonului, scrasneste intre dinti si se depune in pantofi.
te opresti brusc cu nasul in spatele unei femei masive si nehotarate in mijlocul unei multimi care te duce, lenes, dar cu forta greu de oprit. "Morojna vrei?" intreaba femeia, oprita din senin, un baiat imberb dar dezvoltat fizic. si atunci iti dai seama cat de simplu e, de fapt totul. pur si simplu te opresti in mijlocul viermuielii din jurul tau si nu mai cauti sublimul, oricum si l-ar putea imagina fiecare dintre noi, nu mai cauti marile victorii si, mai ales, recunoasterea lor,--- si intrebi in glas. da^ ce-ar fi sa mananc o morojna? uite asa trece viata.