De unde cresc picioarele

Până în primăvara anului 1978, când Salomon Brothers a creat primul grup specializat in valorile mobiliare ipotecare, termenul de împrumutat sau debitor se aplica doar la corporaţii şi autorităţi federale, ale statelor şi municipalităţilor. Familiile şi proprietarii de apartamente nu-şi aveau locul aici. Însă unul din proprietarii Salomon Brothers a decis că această stare de lucruri nu e corectă. Cel mai mult aveau nevoie de credite nu corporaţiile ci proprietarii de case.

De la începutul anilor 1930, În Statele Unite era în plin avânt legislaţia care stimula americanii să-şi cumpere propriile case. Cel mai important stimul era posibilitatea de a reduce impozitele cu suma plătită în calitate de dobânzi pentru ipotecă. Al doilea – casele de economii, care acordau aceste împrumuturi. Acestea aveau importante facilităţi fiscale şi asigurare gratuită a cerditelor, care permitea reducerea dobânzilor la credite prin reducerea cheltuielilor de atragere a lichidităţilor. A vorbi în Congres împotriva proprietăţii asupra caselor era o sinucidere curată, ca şi cum te-ai pronunţa împotriva maternităţii. Cu această susţinere politică puternică, casele de economii se umflau ca pe drojdii. Volumul împrumuturilor ipotecare a crescut de la 55 miliarde în 1950 la 700 în 1976. În ianuarie 1980 acesta a depăşit suma de 1,2 trilioane dolari, iar piaţa de credite ipotecare a întrecut-o pe cea a acţiunilor şi a devenit cea mai mare piaţă de capital din lume.


Creditele ipotecare nu erau obligaţiuni şi nu puteau fi tranzacţionate. Erau împrumuturi ale băncilor de economii şi se presupunea că ele nu vor părăsi niciodată incinta acestor bănci.
Pentru Wall Street, obişnuită să opereze cu sume mari, creditul pentru o casă nu prezenta interes în calitate de instrument investiţional şi nici un investitor nu ar fi de acord să umble prin suburbii să verifice capacitatea de plată a proprietarului de casă care tocmai a primit un credit. Pentru a transforma aceste credite în obligaţiuni, ele trebuiau depersonalizate. Cel puţin, adunate împreună creditele pentru diferite case. Investitorii şi maklerii s-ar fi lăsat pe mâna legilor statisticii şi ar cumpăra pool-uri din câteva mii de astfel de credite. Conform legilor probabilităţii, doar o mică parte din aceste credite nu vor fi achitate la timp. Astfel, pot fi emise obligaţiuni care garantează un venit proporţional din venitul pool-ului, o parte din tortă. Pool-ul poate consta, de exemplu, din credite pentru case cu preţul sub 110 mii dolari, pentru care este achitată o dobândă de 12 la sută anual. După o standardizare ca aceasta, obligaţiunile pe aceste pool-uri ipotecare puteau fi vândute unui fond de pensii american, companii de trust japoneze, unei bănci elveţiene care caută să nu achite impozite, unui proprietar naval grec, care trăieşte pe yahtul său undeva în golful de lângă Monte-Carlo, şi în general, oricui are bani de investit.

Un alt lucru este interesant, împrumutatul şi investitorul nu se vor vedea niciodată. Anterior era o regulă de bun simţ că dacă acorzi un împrumut, cel puţin trebuie să te uiţi în ochii creditorului. Creditorul va discuta însă doar cu managerul băncii de economii locale, căruia îi va şi rambursa creditul, iar investitorii vor vedea doar obligaţiunile de hârtie.

Bob Dall a atras atenţia prima dată asupra ipotecilor când lucra la William Simon, coproprietar al Salomon Brothers, mai târziu secretar al Trezoreriei SUA în timpul preşedintelui Gerald Ford, şi care şi mai târziu a făcut miliarde cumpărând de la stat bănci de economii.


Liar`s poker, Luis Michael